• Nume Utilizator
• Parolă
• Am uitat parola     Înregistrare cont

De cele mai multe ori ne este teamă să ne aşezăm în faţa oglinzii interioare, o oglindă teribil de clară, pentru a vedea cu ochii sufletului cine suntem cu adevărat ca adulţi şi cine am fost în copilărie, de unde vin fricile şi vulnerabilităţile noastre, lipsa curajului de a ne întoarce în trecut şi de a ne rezolva problemele, de ce traumele vin din copilărie şi de ce se perpetuează o dramă a copilului nostru interior, despre care ştim atât de puţine lucruri.

Copilul interior este copilul sensibil căruia natura i-a oferit abilitatea de a se uita pe sine, nevoile sale neîndeplinite şi sentimentele negative intense, pentru a supravieţui. Acesta este un proces psihologic care ne rupe de noi înşine, pentru a ne salva de la dispariţia psihologică, şi chiar fizică, în situaţii de criză. Când părintii îl supun stresului psihologic intens şi neglijenţei emoţionale, când nu respectă nevoile copilului şi adevăratul său Sine, organismul acestuia se mobilizează pentru a face faţă. Însă nu poţi lupta mereu cu cei de care depinde viaţa ta şi bunăstarea ta psihologică. Astfel încât copilul, dotat de natură cu această sensibilitate, devine extraordinar de atent cu nevoile adulţilor, ale părinţilor, ale căror iubire, grijă şi atenţie nu vrea să le piardă. Se rupe de adevăratul său Sine şi îşi construieşte un sine fals. Mulţi vor deveni adulţi de succes, însă nefericiţi, lipsiţi de autenticitate, depresivi sau grandomani narcisici, izolaţi complet de adevărata lor dimensiune umană.

Drama copilului sensibil este o tragedie a generaţiilor: cei care nu au astăzi suficiente resurse pentru copiii lor sunt cei care de mici au avut grijă de nevoile propriilor părinti. Copiii au o nevoie naturală şi sănătoasă de atenţie şi afecţiune, de empatie. Este dorinţa oricărui copil de a fi văzut, ascultat, de a se simţi iubit, acceptat şi înţeles. Nu suntem aici pentru a forma după „chipul şi asemănarea noastră”, ci să lăsăm să se formeze ceea ce natura a pus cu generozitate în copiii noştri. Din păcate, reuşim să le transmitem copiilor exact suferinţele şi lipsurile noastre, transformându-i în extensiile propriilor noastre neputinţe.

Modurile psiho-comportamentale şi strategiile de gestionare a emoţiilor ascund rămăşitele unor răni şi eşecuri care au avut loc demult, fiind urme ale unor momente în care mama a respins expresiile iubirii noastre de bebeluş printr-un ataşament nesecurizant, educatoarea sau profesoara ne-a ignorat sau când colegii de clasă ne-au şicanat, etichetat, umilit. Chiar dacă momentele acestea au trecut, umilirea şi respingerea au rămas până azi în memoria noastră celulară, transformându-se cu fiecare reactivare schematică în căi mult prea bine bătătorite prin reţeaua neuronală. Stările emoţionale care ne copleşesc sunt ca nişte torţionari la mâna cărora ne vom afla de fiecare dată când aceştia sunt treziţi de anumiţi stimuli sau situaţii de viaţă. Website: http://fundatiacaleavictoriei.ro Tweet