• Nume Utilizator
• Parolă
• Am uitat parola     Înregistrare cont

Oricărui tip de relație îi este necesară onestitatea, a spune lucrurilor pe nume, dar fără a răni. Pentru că suntem adepții spiritului de turmă, încă de mici, din băncile școlilor, învățăm o lecție de viață importantă și anume faptul că nu toți oamenii cu care intri in contact o să te placă așa cum ești. Unii, cu un caracter mai puternic, mai curajoși sau doar mai răsfățați, își vor menține o atitudine învingătoare în fața părerilor celorlalți. În alte cazuri, însă, și lucru valabil pentru cei mai mulți, oamenii care vor căuta acceptare se vor preschimba în ceea ce cred că vor ceilalți. Nu-i vorba de faptul că ar ajunge întru totul fals, deoarece este posibil să le placă pe bune noile schimbări și să fie, de altfel, următorul pas către învățare în viață, dar ceea ce este puțin deranjant e motivul schimbării și deci, nu schimbarea în sine.

Vorbesc acum despre acest aspect deoarece nu se poate concepe, nu se poate discuta despre sinceritate în afara ta, deci în relațiile tale cu ceilalți, până ce nu există sinceritate cu sine. Și de aceea am adus în temă problema de mai sus, deoarece, atât în școli, cât și oriunde, într-un club, la un interviu pentru o slujbă, la serviciu, învățăm despre această aparent necesară prefăcătorie pentru a trece altfel prin viață, prin societate.

Mi se pare că unii oameni caută să se afirme prea mult în fața altora. Caută, oarecum, sub masca aceea a omului bine stăpânit, să fie confirmat, deși, aparent, nu are nevoie. De ce atâta urlet, de ce atâta egolatrie? Ceva s-a întâmplat și cu ei, în ceea ce privește sinceritatea față de propria persoană, astfel că simt nevoia de reafirmare și în fața celorlalți? Nu cumva să uite care este noua poziție socială, nu cumva să încurce adevărul cu jocul actoricesc. Sau să fie doar instinctul de „buricul pământului”?

Că viața nu este și așa plină de greutăți diverse, mai trebuie să aducem și noi în meniu grosolănia. Cel puțin la noi, în România, în zona în care am crescut eu și zona în care se adună oamenii cu aspirații la dorințe, Bucureștiul și poate chiar toată Muntenia, găsesc oameni preponderent needucați, necivilizați. Atitudinea de „îmi văd de treaba mea” sau „dacă nu îmi văd de treaba mea, ajut” nu prea există. Există, în schimb, nepolitețe sub toate formele. Această aparentă sinceritate răutăcioasă este, de fapt, sinceritate? Iar dacă se dovedește a fi, este și necesară? Dacă da, la ce altceva decât la a răni și la asumarea unui comportament sălbatic?

Aud încă despre sintagma „cei șapte ani de acasă”, dar, să fim serioși, da, contează, dar omul își construiește o educație și dincolo de casă. E adevărat că, cel mai probabil, părinții devin printre primii responsabili, deoarece nu au știut sau nu au avut interesul în a-și învăța odraslele despre adevăratele bune maniere. Problema este alta poate, nici ei habar nu au sau, ceea ce e valabil pentru unii, nu-s interesați.

Problema, dar și rezolvarea, o constituie faptul că începi să te formezi ca individ încă de mic. Dacă nu te formezi bine, iar de multe ori poate să fie ceva care te influențează puternic și tu să rămâi aproape fără alegeri, atunci caracterul tău devine problematic. Dacă, în schimb, ai norocul să crești frumos, cum se cuvine, atunci problema nici n-a existat, tu formezi numai rezolvarea ei.
Așadar, la ce se rezumă această sinceritate? În primul rând, la a fi sincer cu tine însuți, apoi la a fi și cu ceilalți, dar fără să fii și mitocan, pe deasupra. Deci, onestitate fără grosolănie se poate? Website: http://calendarevenimente.wordpress.com Tweet