• Nume Utilizator
• Parolă
• Am uitat parola     Înregistrare cont

Constantin I cel Mare s-a născut la Naissus, în provincia romană Moesia Superior, fiind fiul generalului Constantius Chlorus (viitorul împărat Constantius I) și al Helenei.

Tatăl său, Constantius Chlorus, în 271-272, sub împăratul Aurelian, a fost membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de caesar.

În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustus al Occidentului și îl acceptă pe Constantin caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator.

În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Turin, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește moartea. Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa.

Imediat ce a venit la putere, Constantin a pus capăt persecuțiilor creștinilor în teritoriile sale, impunând nu numai toleranță, ci și restituirea bunurilor creștinilor. Dar Constantin nu era pregătit să devină creștin. Monedele bătute în această perioadă, dovedesc devoțiunea sa față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina și proconsulului Africii niște scrisori din care reieșea faptul că el susținea religia creștină, subvenționa Biserica creștină din fonduri publice, scutea clerul de obligații publice și se considera slujitorul lui Dumnezeu.

În 312, Constantin „a trecut la credința creștină” și a continuat să dețină funcția Pontifex Maximus, funcție care permitea conducerea religioasă, pe care o avuseseră toți cei cărora li se atribuise titlul de „Caesar”, adică conducător al statului roman și al religiei - bineînțeles păgâne -, funcție deținuta de toți Caesarii, inclusiv cei de dinainte de Hristos.

În urma întrevederii dintre Constantin și Licinius de la Mediolanum (februarie-martie 313) este promulgat „Edictul de la Milano”. Textul acestui edict este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezareea în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuție asupra creștinilor, iar proprietățile confiscate de la aceștia să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfințea creștinismul ca religie de stat și nici nu-l angaja personal pe Licinius în credința creștină.

Prin „Edictul de la Milano” (313) dat de împăratul Constantin cel Mare și cu „Edictul de la Tesalonic” (380) al împăratului Teodosie (346-395), creștinismul a sfârșit prin a deveni o realitate mai întâi tolerată, iar mai apoi constituțională a Imperiului Roman. Tradiția a reușit să împământenească chiar și în cultura laică ideea că Edictul de la Milano, proclamat de Constantin și Licinius este actul prin care se instituie toleranța față de cultul creștin, dar monografiile istorice precizează că Galerius a emis un edict de toleranță în 311. Website: http://www.mastermindcom.ro Tweet